Povestiri pescăreşti: 1 Mai de-a-ndoaselea

Vrând-nevrând, n-am ce face şi trebuie să încep cu clasicul:

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la prohibiţie, care vine nepoftită de nimeni după o pauză de câteva (exagerat de multe aici în nord) luni de iarnă, îmi să-mi vând casa, căţelul, purcelul şi să plec spre ţările calde, acolo unde viaţa subacvatică este într-o continuă mişcare de dezvoltare, iar „virusaţii” confraţi pot pune mâna la orice oră pe beţe pentru a alerga la cea mai apropiată apă, convinşi fiind că n-au decât de câştigat.

Aşadar, în această lungă pauză, pe lângă faptul că m-am (în)dopat serios cu literatură de specialitate, mai mult sau mai puţin reuşită – cărţi (de ieri şi de azi), reviste, jdemii de biţi de pagini de pe site-urile de profil -, am reuşit, bugetar strâmtorat şi cu (prea) multe alte priorităţi financiare, să-mi achiziţionez un echipament nou destinat spinning-ului (ansamblu lansetă-mulinetă), mai „profesionist” decât cele pe care le păstoream deja.

Uf, şi cât de greu calculezi AMR-ul în prohibiţie… şi dacă mai adaugi şi sculele cele noi, cărora abia aştepţi să le faci botezul, visându-le într-o continuă tensionare, ce poţi să mai zici?

Nevasta, simţindu-te cu fundu-n sus tot timpul se gândeşte că o fi apărut vreo concurentă la orizont, mai tânără şi mai „plasticată” prin anume zone, copilul nu înţelege de ce eşti tot timpul cu gura pe el, deşi e mai cuminte ca altădată, iar câinele, singurul prieten sută la sută fidel pe care-l ai, degeaba şi-a transformat coada într-un perpetuum mobile, că tot n-ai timp şi ochi pentru el. Tu, de fapt, eşti în transă aşteptând…

… 1 Mai!

Ura, se deschide oficial sezonul (şi-aşa extrem de scurt) la păstrăv!

Aduni repede tot ce ai prin truse şi „sinonimizează” a păcăleală pentru pistruiaţi, fie că e vorba de table (rotative şi oscilante), voblere sau chiar câteva silicoane (niciodată nu se ştie…). Exclus muştele, pentru că încă n-ai devenit muscar. Nu uiţi de lanseta cea nouă, care miroase a păstrăv numai când o priveşti cât e de frumoasă, dai fuga la volan şi faci o recapitulare, în gând: scule de pescuit – pus, acte (inclusiv permisul ANPA) – luat, telefon – da, benzină suficientă – la primul Peco, deci totul e ok, dar parcă lipseşte ceva… Aha, uitasem… soţia lucrează, deci „liberul” ia, vrând-nevrând, copilul cu el.

100 de kilometri de mers. Drum de munte, peisaj superb, înceţoşat de băieţii/fetiţele care parcă (cine ştie?!) şi-au luat carnetele de conducere pe la Piteşti. Mai scapi câte o înjurătură printre dinţi, cu stresul celui care plimbă un minor pe bancheta din spate şi nu se poate dezlănţui (nici măcar) verbal. Din când în când mai şi gesticulezi, de obicei cu un singur deget…

După ce drumul şi-a serbat centenarul de kilometri, Bistriţa, regina Carpaţilor Orientali, ţi se dezvăluie, şerpuind pe malul drept al şoselei. Are plânsul tulburiu, dovadă că Grinţieşul Mare e încă încărunţit, în prag de vară. Pietrosul Călimanilor la fel. Aşa că încep să mă îndoiesc de posibilitatea de a-mi expune în condiţii decente „tablele” şi „lemnele”. Deşi timpul a fost secetos de ceva vreme, n-am luat în calcul faptul că zăpada de pe piscuri nu şi-a dat ultima reprezentaţie maronie.

În fine, ajung la „bază”, la părinţi, şi mă rog la toţii sfinţii cunoscuţi sau nu, să am parte a doua zi, la debut de sezon de păstrăv, de o Bistriţă mai puţin blondă (în paranteză fie spus, perla păstrăvului, dar mai ales a lipanului, Neagra Broştenilor, administrată de Ocolul Silvic Broşteni, e încă în „refacere”, deci şi închisă cu desăvârşire pescuitului).

Şi iată că vine şi ziua cea mare. N-are rost însă să-mi stric tentativa de somn, trezindu-mă cu noaptea-n cap, deoarece apa e încă foarte rece şi nu e musai să vânezi rezultate matinale. După cea mai lunga – ca timp, bineînţeles, altfel amară şi concentrată – cafea de după iarnă, îmi încalec cei (numai) 75 CP, proaspăt rămaşi fără frâu (frâna de mâna a cedat la sosire) şi purced pe malul apei. După câte „poveşti” electrice, carbidice şi dinamitice (fiind zonă minieră) am auzit despre trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al râului, nu sunt sigur nici măcar că vreun boiştean îşi mai unduieşte mini-silueta pe aici.

Dar un pescar adevărat rămâne, în orice circumstanţă, un optimist. Chiar dacă n-are balta peşte, Măria Sa Pescarul dă vina – pe lângă ghinion – pe limpezime/turbiditate, pe presiunea atmosferică, pe Solunar, pe nivelul apei, pe cum şi-a legat şireturile sau şi-a încheiat nasturii, pe faptul că s-a bărbierit sau nu, că i-a spus unul baftă în loc de „fir întins” ş.a.m.d. (iar numărul acestor „vine” creşte direct proporţional cu creativitatea pescarului).

Ajung pe malul apei, într-un loc care i-ar face cu ochiul oricărui pescar bun „cititor”, trag maşina pe un vârf de mal, singurul disponibil din zonă, rugându-mă în gând să nu sufle vântul prea tare pentru a nu fi nevoit s-o pescuiesc, la propriu, mai târziu, şi-mi pregătesc terenul pentru altă (dez)amăgire de pescar.

Am uitat să amintesc că între timp (matusalemica perioada de iarnă şi prohibiţia) am început să colaborez cu Revista lu' peşte şi visam să descriu cel puţin un drill-motiv de pistruiat. Nu voiam să înşel încrederea celor ce mă adoptaseră, cu atât mai mult cu cât, ca fost „presar”, era pentru prima oară când puteam să scriu despre ceva ce iubeam, trecând peste nefericit-vânatele crime, violuri, jafuri…

Ajung, deci, la locul potrivit, şi observ, puţin în amonte, doi „plutaşi” care n-au nicio jenă, deşi pescuitul e legal doar la păstrăv şi numai cu momeli artificiale. Dar nerespectarea prohibiţiei nu e o noutate pe niciuna din apele României (culmea ar fi să fie exact invers!). Nerăbdător să ud prima tablă, uit cu desăvârşire că trebuia să mai scot vreo 20 de metri de fir (0.16) de pe mulinetă (mulinasem tot firul de pe bobina nou cumpărată, deşi capacitatea tamburului era ceva mai mică). În plus, după cum aveam să aflu ulterior, fiică-mea de 7 ani îşi probase măiestria de pescar prin curtea bunicilor, renunţând la lanseta de 1.65 pe care i-am cedat-o întru „convertire”, în favoarea proaspetei mele achiziţii, iar eu, neştiind, n-am mai tras cu ochiul la fir, să văd cât de bine e întins pe mulinetă.

Într-un cuvânt, la prima lansare făcută cu mâna tremurândă de atâta aşteptare, linguriţa a zburat la vreo jumătate de metru… în spatele meu, iar eu m-am pricopsit cu mama perucilor pe fir, pe care n-o văzusem nici măcar cu foarte mulţi ani în urmă, atunci când descopeream că poţi folosi mai mult de 10 metri de aţă la o partidă de pescuit. Nervos (doar pescuitul te… calmează, nu?), scap o înjurătură, tai firul, doar şi aşa era peste capacitatea tamburului şi caut prin iarbă linguriţa rotativă (nr.1), pentru a o recupera. Aud nişte scâncete în spate şi descopăr doi căţeluşi abandonaţi sub puntea unde pescuiam. Iar vârful linguriţei îl zăresc ivindu-se din ceva moale şi mirositor, pentru că nimerise tocmai acolo unde căţelandrii îşi stabiliseră „toaleta”. Nu mai înjur. Strâng din dinţi şi mă gândesc că poate aduce noroc. Aşa că las aceeaşi linguriţă rotativă, argintie cu buline roşii, să încerce să păcălească ceva. Nivelul apei nu-i deloc bun, e în creştere evidentă, iar de culoare ce să mai zic: tulbure bine de tot. Încep să lansez cât mai aproape de mal, din amonte, dar curentul puternic mă obligă la lansări oblice, perpendiculare sau în aval. Apa are cel puţin doi metri adâncime în această zonă, aşa că joc năluca la adâncimi diferite, insistând însă mai spre fundul apei, acolo unde teoretic ar trebui să am mai mari şanse în acest sezon. E mai anevoios deoarece fundul apei este neregulat, sunt multe stânci, crengi sau alte agăţători şi parcă n-aş vrea să-mi las momelile ofrandă râului. Încerc să mă amăgesc că vibraţiile nălucii vor transmite ceva acolo, în adânc, pentru că de efect vizual nu prea poate fi vorba din cauza turbidităţii.

În fine, iau la rând tot ce am la îndemână – linguriţe rotative numerele 0-2, diferite culori sau combinaţii de culori, voblere de la 2 la 5 cm, sinking, floating sau suspending, 2-3 linguri oscilante mici, câteva silicoane şi chiar şi un spinnerbait, chiar dacă e cam măricel pentru ceea ce caut eu. Rezultatul – întotdeauna acelaşi, zero barat. Mai arunc câte un ochi pe malul opus, unde au migrat „plutaşii”. Şi ei schimbă momelile din cârlige în draci, dar fără efect (la un moment dat, unul dintre ei, trecând pe lângă mine, mi-a zis că e prea devreme pentru momeli artificiale şi că n-am şanse să prind nimic cu ele; când i-am replicat că e singura metodă de pescuit „valabilă” pe acea apă în perioada de faţă, a ridicat din umeri contrariat şi a plecat mai departe).

Îmi ridic moralul, spunându-mi că peşte sigur este în apă şi că poate va sosi şi ora de masă. Perseverez încă vreo două ore, timp în care fac din nou rotaţia „(ne)prinzătoarelor” mele, şi încerc tot felul de tehnici de recuperare, unele des folosite, altele despre care abia am citit în iarnă, în fază experimentală, mulţumindu-mă să admir peisajul şi să fac o baie de soare. Această pseudofericire se încheie brusc, atunci când, din senin parcă, vântul se înteţeşte puternic, apar nori mari şi grei şi începe o furtună de toată frumuseţea. Mai arunc o dată, recuperez mai încet şi cât mai aproape de fund şi înţep… probabil nişte crengi sau o cioată, nu mai sunt curios, afară e vijelie în toată regula, fac ce am învăţat de la partenerii mei de pescuit – căţeluşii – muşc firul pentru a abandona linguriţa, dau fuga în maşina aflată încă la locul ei şi mă întorc acasă cu coada între picioare, supărat că noua mea lansetă nu a primit încă botezul peştelui.

Şi aşa s-a scris povestea unui 1 Mai nefericit, pe care aproape că l-am şters cu buretele din memorie, convins fiind că la următoarea partidă voi avea parte doar de fir(e) tensionat(e), iar lanseta cea nouă nu va rămâne nebotezată!

p.s. Un lucru am învăţat cu certitudine şi vi-l împărtăşesc şi vouă, dragi pescari, ştiind că fiecare dintre voi are cel puţin o superstiţie legată de pescuit: degeaba ungeţi artificialele cu „pastă” de căţel, nu vor deveni mai prinzătoare!:)