Spinning la biban – mic îndreptar

Despre biban (Perca fluviatilis) s-au scris, poate, până în momentul de faţă, sute de pagini. Cu toate astea, întotdeauna se poate adăuga ceva nou sau se poate (re)aminti câte ceva interesant din literatura de specialitate. Astfel că nu o să mai creionez nimic despre răspândirea lui – cvasicunoscută printre pescari – sau despre aspectul său, inconfundabil de altfel, ci o să încerc să punctez doar câteva aspecte legate strict de pescuitul său cu momeli artificiale, pentru că pe bibanii mici, de exemplu, i-aţi întâlnit suficient de des înghiţindu-vă cârligele, la staţionar, când „planificarea” spunea că ar fi trebuit să prindeţi altceva…

Poate că (şi) datorită faptului că nu atinge talia impresionantă a niciunui alt peşte răpitor din România (deşi ca frumuseţe se poate bate oricând, cu şanse reale de câştig, cu orice „conlocuitor”), bibanul nu este suficient de respectat de pescari, fie ei şi sportivi, chiar dacă agresivitatea sa deosebită ne poate salva atunci când linguriţele, voblerele sau twisterele nu atrag atenţia cleanului, avatului, şalăului sau ştiucii. În plus, bibanul, pe lângă faptul că este răspândit atât în râuri (până spre zona scobarului), cât şi în lacuri, are avantajul de a rămâne destul de activ şi pe timpul iernii, atunci când marea majoritate a peştilor intră în hibernare. Vara, bibanul se hrăneşte cu predilecţie ziua, în grupuri, în ape nu prea adânci, aflându-se într-un permanent du-te - vino din larg până la mal şi viceversa. Exemplarele mari (de undeva de la 400-500g în sus bibanii pot fi consideraţi deja mari) sunt solitare, ascunzându-se în principiu în locuri greu accesibile, de unde îşi pândesc potenţialele prade (inclusiv confraţii bibani mai mici). Primăvara şi toamna, când temperatura apei se schimbă în permanenţă, este un moment foarte bun pentru pescuitul bibanilor mari care migrează (din)spre liniştea apelor adânci.

Voblerele folosite la pescuitul bibanului sunt în general de mici dimensiuni (în general 2,5 – 5 cm, maxim 7 cm), dar nu există o regulă strictă în această privinţă pentru că de multe ori, căutând alţi „dinţoşi” prin apă, de talie incomparabilă cu a bibanului, şi folosind implicit voblere de dimensiuni mari (10-15 cm), ne trezim „atacaţi” de furia vreunui biban comparabil, în centimetri, cu lungimea voblerului.

Biban de Roscani

Cum culorile sau combinaţiile de culori ale acestora acoperă o paletă extrem de amplă, pare dificil de realizat un clasament al acestora, deci şi alegerea noastră se poate dovedi mai puţin facilă. Totuşi, observând peştişorii care-i servesc ca hrană în apa respectivă, dar şi luminozitatea apei, putem lua o decizie în privinţa culorii preferate (şi din această cauză trusa unui împătimit de spinning trebuie să conţină, pentru a avea de unde experimenta, cât mai multe voblere, acoperind o paletă cât mai amplă de culori şi combinaţii de culori, iar din punctul de vedere al evoluţiei lor - atât suspending, cât şi sinking sau floating).

Folosirea plasticelor moi (twistere în special) aduce, ca şi în cazul şalăului, rezultate dintre cele mai bune în pescuitul bibanului. În plus acestea au mai multe avantaje: în primul rând, faptul că sunt mai ieftine în comparaţie cu voblerele, de exemplu; apoi gama aproape interminabilă de forme şi culori, din care putem alege şi experimenta modelele care credem că sunt compatibile cu mediul în care pescuim; un alt avantaj este polivalenţa metodelor de pescuit pe care le putem folosi cu acestea (pescuit de adâncime, de suprafaţă, între ape, în zone „periculoase”, în care voblerele şi linguriţele ar deveni pradă uşoară agăţătorilor, în curent puternic sau chiar pe verticală, în apele foarte adânci) – în acest caz, un rol important revenind alegerii jigului potrivit, dar şi tehnicii de recuperare pe care o adoptă pescarul.

Fie ele rotative (cel mai adesea folosite) sau oscilante, în general de mici dimensiuni (nr. 0-2 în cazul primelor, maxim 5 cm la oscilante), linguriţele s-au dovedit şi se dovedesc a fi şi în cazul bibanului unele dintre cele mai eficiente năluci. Adăugarea unor fire (pene) roşii la capăt, deasupra ancorei, este un element important deoarece se spune că bibanul vânează ciupind înotătoarele victimei, până le rupe şi peştele se scufundă, astfel că în marea majoritate a cazurilor este atras de culoarea roşie. Dacă în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat se amintea în general de „argintiu” – pentru timp înnourat şi/sau apă cu turbiditate crescută, auriu şi arămiu pentru zilele însorite, în momentul de faţă se pot găsi în magazinele de specialitate linguriţe dintr-o gamă impresionantă de culori/combinaţii de culori, fluorescente, mate sau lucioase, pescarului nemairămânându-i decât partea ludică şi experimentală în alegerea acestora.

Fie că e vorba de voblere, twistere sau blinkere, sunt câteva reguli care trebuie respectate, în general, vizavi de „evoluţia” acestora în funcţie de condiţiile climaterice. Când apa este încă foarte rece (începutul primăverii, sfârşitul toamnei, iarna), vom alege din trusă în principal „scufundătoarele”, pentru că trebuie să recuperăm cât mai aproape de fundul albiei, chiar dacă riscul de agăţare sporeşte. Pe apă caldă, cum este vara, când bibanii devin mai activi (şi când au şi hrană la discreţie) - din contră, evoluţia nălucilor trebuie să se apropie cât mai mult de luciul apei, în unele cazuri (la folosirea popper-elor) chiar deasupra lui (mai bine spus tangenţial). Toamna este şi pentru pescuitul bibanului, ca în cazul majorităţii răpitorilor, anotimpul cel mai prielnic, cu atât mai mult cu cât acum avem parte de activitate în toate straturile apei, deci putem (re)activa tot arsenalul de năluci şi de… cunoştinţe acumulate.

În privinţa sculelor de pescuit folosite, dacă ne dedicăm exclusiv bibanului, ignorând celelalte specii din apa respectivă care ne-ar putea tensiona firele şi lansetele, atunci cuvântul de ordine e fineţe, astfel că un echipament, format dintr-o lansetă medium-light sau light (în funcţie de apa pe care pescuim – lac, râu mare sau râu de dimensiuni reduse), cu o putere de aruncare de maxim 20 g, însoţită de o mulinetă uşoară, cu o capacitate redusă a tamburului (având în vedere că folosim monofilament de 0,14 – 0,16, maxim 0,18 mm), este potrivit pentru acest gen de pescuit. În cazul în care pescuind la biban, ne propunem totuşi să nu ratăm vreun „rătăcit” de avat sau şalău ori vreo cumătră ştiucă chipeşă şi dinţoasă, putem opta pentru un echipament puţin mai greu, alegând în primul rând un fir mai gros şi, implicit, mai rezistent. Apariţia cleanului în zona noastră de bibaniadă nu necesită, după părerea mea, nicio intervenţie asupra firului, având în vedere că şi pescuitul lui este unul de fineţe, în pofida taliei sale mult mai impresionante decât a bibanului, în genere.

Chiar dacă majoritatea pasionaţilor de spinning caută în general peştii răpitori care ocupă spaţii mai ample în fotografii, pescuind mai mult din întâmplare bibanul (excluzând de aici competiţiile organizate la pescuitul răpitorilor, unde şi îşi are şi el propria „felie”), sper ca acest scurt material să vă fie de folos.

Urându-vă „fire întinse, vă reamintesc că dimensiunea legală de la care poate fi reţinut bibanul este de 12 cm (minim 15 cm cea… sportivă), iar acelor pescari „staţionari” pe care bibăneii îi scot din sărite atunci când le strică momeala din cârlige, ba le şi mai înghit, le transmit rugămintea să devină mai calmi, să încerce eliberarea „puilor” în apă şi să renunţe la aruncarea lor pe maluri…