"Vobleritul" - tehnici de baza

Cui nu i s-a întâmplat, măcar o dată în existenţa de pescar sportiv, să alerge după cele mai la modă voblere, cele mai „prinzătoare”, cele mai arătoase sau mai ştiu eu după ce alte criterii de evaluare?  Iar după o partidă – două de pescuit să renunţe, total sau sporadic, la a mai folosi acel vobler, dezamăgit de distanţa uriaşă dintre vis şi realitate, cu atât mai mult cu cât vorbim despre cele mai costisitoare năluci? Regretele legate de achiziţionarea acestora sunt de fiecare dată tardive şi rămân exact aşa cum s-au născut: regrete. Iar cei ce ne-au îndrumat spre ele, fie că e vorba de vânzători, prieteni reali sau virtuali (de pe forumurile de pescuit), se aleg de cele mai multe ori cu priviri sau cuvinte grele.

Dar dacă voblerele respective sunt ok, iar problemele vin din altă parte, fără ca să ne dăm seama?

În acest caz, haideţi să încercăm să descoperim împreună câteva amănunte deloc neglijabile care ne vor ajuta, pe viitor, să ne alegem voblerele de care într-adevăr avem nevoie şi care se apropie cel mai mult de rezolvarea ecuaţiei împricinate. Fac referire în primul rând la o minimă pregătire teoretică, de multe ori extrem de importantă, pe lângă experienţa căpătată de practica (de) pe malul apei.

În primul rând, pentru creşterea şanselor unei partide de pescuit reuşite, trebuie să cunoaştem cât de cât caracteristicile locului în care pescuim (chiar şi în cazul în care suntem pentru prima oară acolo) – adâncime, structură submersă, obstacole etc.-, dar şi – mai ales - cum arată „victimele” cu care se hrăneşte peştele ţintă/peştii ţintă, după caz, pentru a le prezenta ceva dacă nu identic, cât mai apropiat, atât ca dimensiuni cât şi ca aspect.

Trecând însă dincolo de forma, mărimea, culoarea sau alte caracteristici vizuale ale voblerului, lucrul de o importanţă majoră, cu siguranţă,  este punerea în valoare a acestuia, cu alte cuvinte prezentarea pe care o face pescarul, folosindu-l. Pentru că nu de puţine ori un vobler care s-a dovedit a fi campion în mâinile unui pescar dibace, a devenit o adevărată sperietoare de peşti la capătul firului unui pescar ignorant sau neştiutor – atât de teorie, cât şi de practică.

Niciodată o nălucă nu se cumpără şi nu se foloseşte cu ochii închişi. Aici mă refer la faptul că orice producător serios ne dă din start informaţiile de bază, primare, care să contribuie la rezolvarea unei părţi a ecuaţiei, cum ar fi: categoria în care intră voblerul (floating, sinking, suspending), adâncimea maximă la care lucrează, ansamblul lansetă-mulinetă-fir recomandat, tehnica de recuperare cea mai potrivită, răpitorul ţintă ş.a.m.d.

Cum nălucile au o varietate incredibilă de forme, mărimi, amplitudini şi frecvenţe de lucru, cunoaşterea teoretică, urmată de stăpânirea – în practică – măcar a tehnicilor de bază în voblerit, duc la obţinerea unor satisfacţii mai mari pe malul apei. Un pescar sportiv cu o minimă pregătire teoretică, după ce va căpăta experienţă practică, va ajunge el însuşi să inoveze sau să desăvârşească anumite tehnici de pescuit. Aşadar prezentarea devine, cu siguranţă, una dintre cheile ecuaţiei, în cele mai multe cazuri fiind chiar cheia principală.  

Dacă luăm, de exemplu, crankbaits-urile şi twitchbaits-urile (fabricate în toate variantele: floating, sinking, suspending) – cu siguranţă cele mai folosite năluci din categoria voblerelor (a căror principală caracteristică este echiparea cu barbete) – lucrurile par (mai) simple, mai ales în cazul primelor. Spun asta deoarece formele şi poziţionarea barbetelor fac ca amplitudinea vibraţiilor să se răsfrângă clar în lansetă – deci şi în mâna pescarului – lui nerămânându-i decât să recupereze firul monoton, cu sau fără pauze, schimbând viteza de recuperare sau dansând din vârful lansetei.

Crankbaits

Twichbaits-urile au de obicei forma mai subţire, mai fusiformă decât a crankbaits-urilor şi barbetele mai mici, fapt ce conduce la o amplitudine a vibraţiilor mult mai redusă, de multe ori abia perceptibilă în lansetă (un exemplu, clasic de acum, este Thrill-ul folosit la pescuitul avatului). Tehnica folosită cel mai adesea constă în recuperarea rapidă a nălucii, „condimentată” cu smucituri scurte stânga-dreapta, care creează senzaţia unui peşte rănit. Acest gen de voblere lucrează cu precădere la o adâncime superficială, iar sincronizarea dintre recuperarea firului/mulinat şi jocul lansetei este un factor esenţial în realizarea unei prezentări de calitate.

Twichbaits

Voblerele de suprafaţă (cunoscute în general sub numele de popper-e, deşi sunt de mai multe categorii) se folosesc mai ales în sezonul cald, iar tehnica de recuperare folosită pare, la prima vedere, simplă.

Popper-ele se recunosc după deschizătura în formă de gură din faţă (unde este amplasat şi inelul de prindere), deschizătură care produce un sunet specific la recuperarea prin/pe apă (sunet care le-a dat practic şi numele). Tehnica de bază folosită este recuperarea liniară, dublată de opriri, mai dese sau mai rare, de câte o secundă. Se poate, de asemenea, aborda mai „războinic” partida (în funcţie şi de reacţia răpitorilor – mai ales atunci când aceştia pândesc de la mai mare adâncime), asta însemnând recuperarea mult mai rapidă, timp în care popper-ul stropeşte din plin cu apă în jur, urmată de pauze mai lungi. 

 Popper

Stickbaits-urile au în general forma cilindrică cu corpul rotunjit la ambele capete. Nefiind la fel de „zgomotoase” precum popper-ele, aceste năluci vor fi recuperate în zig-zaguri mai rapide sau mai lente, combinate cu pauze mai scurte sau mai lungi (în care avem mare grijă să recuperăm firul detensionat), în funcţie de scala pe care se situează agresivitatea răpitorilor în momentul respectiv.

Stickbaits

Propbaits – urile, ultima categorie de voblere de suprafaţă la care facem referire, au în plus, faţă de primele două menţionate mai sus, o elice (în general metalică) dispusă pe ax, care generează curenţi turbionari, urmaţi de norişori de bule de aer la suprafaţă, fiind aşadar cele mai zgomotoase dintre toate voblerele de suprafaţă. Tehnica variază, în acest caz, de la recuperările liniare, întrerupte de mici pauze, la smucituri, recuperări în viteză şi/sau în zig-zaguri.

Propbaits 

O caracteristică importantă a tehnicilor folosite la voblerele de suprafaţă este dată şi de poziţionarea vârfului lansetei, acesta generând, de la o plutire uşoară, în cazul în care e ţinut cât mai ridicat, la „muşcarea” veritabilă a apei şi chiar la o scufundare superficială (câţiva centimetri), în cazul în care este îndreptat aproape perpendicular pe suprafaţa apei.

Jerkbaits – urile au ca o primă caracteristică lipsa barbetei. În general au dimensiuni mai mari decât celelalte voblere obişnuite şi cei mai mulţi pescari le folosesc în speranţa unor capturi capitale. În principiu, jerkbaits-urile de mari dimensiuni sunt deja de apanajul casting-ului şi mai puţin a spinning-ului.

Modelele clasice sunt mai dificil de „condus” şi solicită inventivitatea pescarului sportiv din plin. Şi în acest caz sincronizarea dintre lansetă, mulinetă şi braţul pescarului este esenţială. Iar pentru a putea să stăpâneşti tehnica de bază, multele zile de practică joacă un rol esenţial. Cum aceste năluci sunt lipsite, din construcţie, de cea mai mică vibraţie, măiestria pescarului în a le da viaţă sub apă face diferenţa. Tehnica de bază constă aşadar, în acest caz, în smucituri urmate de pauze, jocuri pe verticală sau orizontală şi chiar dacă este mai dificilă deprinderea ei, trofeele care (o) vor urma merită tot efortul.

Pullbaits – urile, spre deosebire de jerkbaits-urile clasice, sunt construite în aşa fel încât să se mişte vizibil şi să se balanseze chiar şi la o monotonă recuperare liniară, fiind aşadar şi ceva mai uşor de trezit la viaţă. În plus, tocmai acel balans care porneşte de la contactul cu apa, până la atingerea fundului apei, s-a dovedit de multe ori suficient de atrăgător pentru a stârni un atac instantaneu din partea răpitorilor.

Glider – ele sunt, cu siguranţă, cele mai uşor de folosit năluci din familia jerkbaits-urilor. După fiecare smucitură din vârful lansetei, acestea dansează stânga-dreapta, trimiţând semnale hipnotice răpitorilor, devenind, probabil, şi cele mai atractive năluci din această categorie. Lăsate să coboare lent, spre fundul apei (mare grijă însă la fir, care trebuie să fie tot timpul întins!), pot revitaliza instinctele criminale ale celor mai leneşi şi apatici răpitori.

Jerkbaits, pullbaits, glider

La sfârşit ar mai fi de amintit voblerele care lucrează pe verticală, folosite cu precădere iarna, la pescuitul la copcă, dar şi – chiar dacă mai puţin – la pescuitul din barcă. Tehnica folosită este – după denumire – jocul pe verticală, mai amplu sau mai lent, în funcţie de activitatea observată a răpitorilor.

Aceasta este, în numai câteva cuvinte, povestea tehnicilor de bază folosite în spinningul cu voblere, adăugând, odată în plus (ca la fiecare material pe care-l redactez), că nicio afirmaţie nu e literă de lege, că după deprinderea acestor tehnici fiecare pescar sportiv îşi poate pune şi trebuie să-şi pună amprenta personală pe fiecare tehnică în parte, să le dezvolte şi să le apropie cât mai mult de desăvârşire.