17 iul. 2013

Aniversare cu păstrăvi şi lipani

După o tentativă semireuşită de pescuit pe Siret, datorată vremii capricioase sau, mai bine zis, precipitaţiilor abundente, pentru că o nouă filă din calendarul – învechit de-acum – al vieţii se pregătea să se desprindă, am alergat în munţi, în zona natală, sperând să-mi dăruiesc, de aniversare, măcar o partidă de neuitat la păstrăv şi clean, singurele specii de peşte de pe râul Bistriţa (nu vorbim de biban, pe care-l găsim în lacul de acumulare Izvorul Muntelui sau de cvasiinexistenta lostriţă) dispuse să încerce voblerele şi/sau linguriţele din trusă.
Faţă de partida de pescuit jos-amintită de pe Siret, de data asta, fiind vorba şi de o aniversare, surpriza a fost şi mai neplăcută (ca preambul, cei vreo 30 de km de „cratere” din zona montană, întreţinute de ani de zile de nesimţirea autorităţilor, mi-au distrus bine suspensiile la maşină şi nu numai), Bistriţa fiind şi mai întunecată decât Hierasus-ul, neexistând practic nicio şansă să-mi probez calităţile de spinning-ar sau spinning-ist, oricum aţi dori să-i ziceţi.
Ajuns acasă, realizez că pârâul care trece prin faţa curţii părinteşti şi care mi-a dat primele capturi (uriaşe de altfel - boişteni) este de o limpezime total contrastantă cu Bistriţa. Numai că pârâul cu pricina, în care se îmbăiau în timpul copilăriei mele, alături de boiştean, grindel sau zglăvoc, pistruiatul păstrăv, invazivul clean, mreana vânătă şi scobarul, a devenit neputincios după tratamentele poluante de tot felul la care a fost supus, la care se adaugă exploatarea – de către unii riverani – a pietrei direct din albie, cursul pârâului devenind astfel un fel de autostradă fără hopuri sau gropi, unde nici un peşte nu-şi găseşte culcuşul.  
Pe seară, totuşi, pentru a încerca să-mi înnobilez aniversarea cu o minipartidă de spinning, pun mâna pe lanseta din dotare dedicată în special cleanului şi purced pe malul pârâului cu niscaiva speranţe, pentru că ploile abundente din ultima perioadă au săpat noi cotloane în albia netezită, iar vremea răcoroasă i-a împiedicat pe doritorii de piatră să culeagă şi din pârâu, apa fiind foarte rece. Au trecut ani buni de când am văzut ultimii pistruiaţi prin zonă, dar încercarea moarte n-are…
Pentru că voblerele din dotare – de firmă sau hand-made (haiduc) – mi s-au părut cam mari pentru o aşa abordare a partidei de pescuit (de la 3 cm în sus, pregătite pentru râu, nu pârâu) şi pentru că apa era limpede, am scobit prin trusă după o linguriţă rotativă Panther Martin de 1 gram, aurie, primită de la un bun prieten din Canada, şi la singurul loc „acătării” pe care l-am ochit, unde pârâul săpase adânc printre stânci pe o lungime de vreo 4 metri, m-am înfipt în apă în aval şi am început să fredonez, în amonte, refrenul: lansare-recuperare, lansare-recuperare…, pe lângă malurile scobite (substratul de fliş al Munţilor Stânişoarei cedează rapid oricăror creşteri de debit de apă).
ligurita pentru pastrav
Rotativă Phanter Martin aurie

Dacă aş fi avut cu mine o cameră de filmat, oricine ar fi spus că totul e regizat, ştiind datele problemei, adică ale pârâului respectiv! La a 3-a lansare, în amonte şi paralelă cu unul dintre maluri, am avut primul atac, concretizat într-o captură surpriză şi total neaşteptată: unicul, superbul, ocrotitul de lege şi pe cale dispariţie, într-un singur cuvânt, lipanul, care nu numai că nu şi-a făcut simţită prezenţa în zonă în ultimele cincinale, dar este, în acelaşi timp, de apanajul muscăritului şi prea puţin al spinning-ului. Eliberat în aval, pentru că mai doream câteva lansări în locul respectiv (de altfel „citisem” doar trei locuri în care puteam să practic spinning-ul), lipanul respectiv are oricum şanse minime de supravieţuire, fiind specia cea mai sensibilă din apele de munte sau chiar din apele dulci ale României.
Au mai urmat, spre întregirea aniversării, doi păstrăvi de un colorit superb, unul în aceeaşi bulboană, altul ceva mai în amonte, la alt loc minunat desăvârşit de natură, dar care nu va rezista în timp mai mult de o săptămână…
p.s.1. deşi vă obişnuisem cu fotografii din partidele de pescuit, de această dată, de aniversare, am vrut să fiu liber, fără telefon mobil, aparat foto sau alte minunăţii tehnice;

p.s.2. ca amintirea să fie şi mai profundă, am renunţat – în favoarea şlapilor – la cele două perechi de cizme (umăr şi scurte) pe care le aveam în portbagaj, rezultatul fiind o răceală straşină, cu tot ADN-ul meu de muntean, (greu) încercat cândva şi prin şcoli militare;

Un comentariu:

  1. De obicei locurile unde se poate deplasa mai greu, sunt locuri mai bune pentru pescut, probabil tocmai datorita faptului, ca nimeni nu vrea sa-si strice masina in "craterele" autoritatilor :)

    RăspundețiȘtergere