După o tentativă semireuşită
de pescuit pe Siret, datorată vremii capricioase sau, mai bine zis,
precipitaţiilor abundente, pentru că o nouă filă din calendarul – învechit
de-acum – al vieţii se pregătea să se desprindă, am alergat în munţi, în zona
natală, sperând să-mi dăruiesc, de aniversare, măcar o partidă de neuitat la
păstrăv şi clean, singurele specii de peşte de pe râul Bistriţa (nu vorbim de
biban, pe care-l găsim în lacul de acumulare Izvorul Muntelui sau de cvasiinexistenta
lostriţă) dispuse să încerce voblerele şi/sau linguriţele din trusă.
Faţă de partida de pescuit
jos-amintită de pe Siret, de data asta, fiind vorba şi de o aniversare,
surpriza a fost şi mai neplăcută (ca preambul, cei vreo 30 de km de „cratere”
din zona montană, întreţinute de ani de zile de nesimţirea autorităţilor, mi-au
distrus bine suspensiile la maşină şi nu numai), Bistriţa fiind şi mai
întunecată decât Hierasus-ul,
neexistând practic nicio şansă să-mi probez calităţile de spinning-ar sau
spinning-ist, oricum aţi dori să-i ziceţi.
Ajuns acasă, realizez că
pârâul care trece prin faţa curţii părinteşti şi care mi-a dat primele capturi
(uriaşe de altfel - boişteni) este de
o limpezime total contrastantă cu Bistriţa. Numai că pârâul cu pricina, în care
se îmbăiau în timpul copilăriei mele, alături de boiştean, grindel sau zglăvoc,
pistruiatul păstrăv, invazivul clean, mreana vânătă şi scobarul,
a devenit neputincios după tratamentele poluante de tot felul la care a fost
supus, la care se adaugă exploatarea – de către unii riverani – a pietrei
direct din albie, cursul pârâului devenind astfel un fel de autostradă fără
hopuri sau gropi, unde nici un peşte nu-şi găseşte culcuşul.
Pe seară, totuşi, pentru a
încerca să-mi înnobilez aniversarea cu o minipartidă de spinning, pun mâna pe
lanseta din dotare dedicată în special cleanului şi purced pe malul pârâului cu
niscaiva speranţe, pentru că ploile abundente din ultima perioadă au săpat noi
cotloane în albia netezită, iar vremea răcoroasă i-a împiedicat pe doritorii de
piatră să culeagă şi din pârâu, apa fiind foarte rece. Au trecut ani buni de
când am văzut ultimii pistruiaţi prin zonă, dar încercarea moarte n-are…
Pentru că voblerele din dotare
– de firmă sau hand-made (haiduc) – mi s-au părut cam mari
pentru o aşa abordare a partidei de pescuit (de la 3 cm în sus, pregătite
pentru râu, nu pârâu) şi pentru că apa era limpede, am scobit prin trusă după o
linguriţă rotativă Panther Martin de 1 gram, aurie, primită de la un bun
prieten din Canada, şi la singurul loc „acătării” pe care l-am ochit, unde
pârâul săpase adânc printre stânci pe o lungime de vreo 4 metri, m-am înfipt în
apă în aval şi am început să fredonez, în amonte, refrenul: lansare-recuperare,
lansare-recuperare…, pe lângă malurile scobite (substratul de fliş al Munţilor Stânişoarei cedează
rapid oricăror creşteri de debit de apă).
Rotativă Phanter Martin aurie |
Dacă aş fi avut cu mine o
cameră de filmat, oricine ar fi spus că totul e regizat, ştiind datele
problemei, adică ale pârâului respectiv! La a 3-a lansare, în amonte şi paralelă
cu unul dintre maluri, am avut primul atac, concretizat într-o captură surpriză
şi total neaşteptată: unicul, superbul, ocrotitul de lege şi pe cale dispariţie,
într-un singur cuvânt, lipanul, care nu numai că nu şi-a
făcut simţită prezenţa în zonă în ultimele cincinale, dar este, în acelaşi
timp, de apanajul muscăritului şi prea puţin al spinning-ului. Eliberat în
aval, pentru că mai doream câteva lansări în locul respectiv (de altfel
„citisem” doar trei locuri în care puteam să practic spinning-ul), lipanul
respectiv are oricum şanse minime de supravieţuire, fiind specia cea mai
sensibilă din apele de munte sau chiar din apele dulci ale României.
Au mai urmat, spre întregirea
aniversării, doi păstrăvi de un colorit superb, unul în aceeaşi bulboană, altul
ceva mai în amonte, la alt loc minunat desăvârşit de natură, dar care nu va
rezista în timp mai mult de o săptămână…
p.s.1. deşi vă obişnuisem cu
fotografii din partidele de pescuit, de această dată, de aniversare, am vrut să
fiu liber, fără telefon mobil, aparat foto sau alte minunăţii tehnice;
p.s.2. ca amintirea să fie şi
mai profundă, am renunţat – în favoarea şlapilor – la cele două perechi de
cizme (umăr şi scurte) pe care le aveam în portbagaj, rezultatul fiind o
răceală straşină, cu tot ADN-ul meu de muntean, (greu) încercat cândva şi prin
şcoli militare;
De obicei locurile unde se poate deplasa mai greu, sunt locuri mai bune pentru pescut, probabil tocmai datorita faptului, ca nimeni nu vrea sa-si strice masina in "craterele" autoritatilor :)
RăspundețiȘtergere