În continuarea prezentării
succinte a celor mai apreciate specii de peşti şi mai căutate de către
pescarii din România, urmează:
PĂSTRĂVUL INDIGEN (Salmo trutta fario)
Familia: Salmonide
Alte denumiri: păstrău, păstrug, pătat, păstrăv de munte ş.a.
Caracteristici: Trup gros, musculos,
de formă fusiformă, încheiat de un bot foarte scurt, care compensează prin lărgimea
gurii, înzestată cu dinţi puternici din care boiştenii – una dintre
principalele surse de hrană ale păstrăvului – nu mai au scăpare.
De altfel, oricât ne-am chinui, nu putem confunda păstrăvul cu niciun alt peşte din apele noastre, nici măcar cu
confraţii săi, păstrăvul fântânel (Salvelinus
fontinalis) sau păstrăvul curcubeu (Salmo
gairdneri irideus), pentru că păstrăvul
indigen este singurul “împestriţat” cu puncte roşii, puncte care în cazul
celorlalte două specii dispar (la păstrăvul curcubeu sunt doar puncte negre).
Răspândire: aproape
toate apele de munte, fie că este vorba de pâraie, râuri sau lacuri.
Dimensiune&greutate
medie: 15-30 cm (excepţional 60-70 cm); 200-500 g (excepţional 3-4
kg).
Dimensiune minimă legală: 20 cm
(max.10 buc/zi)
Pescuitul păstrăvului se identifică poate cel mai mult, pentru
practicanţii săi, cu adevărata evadare în sânul naturii, pentru că locurile
străbătute de apele în care încă îl mai găsim sunt dintre cele mai pitoreşti
din România, obligatoriu în îmbrăţişarea dulce a Munţilor Carpaţi.
Deşi obligat an de an să se mute tot mai sus, spre creierul munţilor, din
cauza despăduririlor şi, implicit, a încălzirii apelor (caz în care oxigenul se
găseşte în cantităţi tot mai reduse), păstrăvul
încă rezistă – ce-i drept, tot mai greu – pe majoritatea apelor de munte, ape
care au fost şi sunt supuse sistematic poluării (mai ales cu rumeguş de la
gaterele care taie – fără regret - în carne vie prin toţi munţii României),
braconajului sau chiar riscului dispariţiei (din cauza cancerului
certificatelor verzi, acordate în neştire sau cu bună ştire
microhidrocentralelor care au sluţit albiile pâraielor de munte).
Dacă păstrăvul mic se
mulţumeşte în general cu larvele şi crustaceii pe care-i găseşte printre
pietre, păstrăvul matur – răpitor în deplinătatea forţelor fiind - îşi
diversifică meniul, hrănindu-se cu boişteni, zglăvoci, grindei şi chiar cu
păstrăvi mici, întregind panoplia răpitorilor care-şi mănâncă semenii. Păstrăvul nu refuză însă nici ce-i cade
din copacii de pe malurile apelor sau ce zboară pe deasupra cotlonului din care
pândeşte: fluturi, cosaşi, muşte şi alte insecte.
Noi îl vom căuta în bulboane, la adăpostul pietrelor mari din apă sau sub
maluri, la rădăcinile copacilor de pe mal, oriunde este un culcuş în care se
simte în siguranţă. De altfel păstrăvul
îşi trădează prezenţa mai ales atunci când muscăreşte, prin atacuri vizibile la
suprafaţa apei.
Iubit de practicanţii pescuitului la muscă artificială pentru care este
un partener de pescuit în adevăratul sens al cuvântului, păstrăvul poate fi pescuit şi la spinning, acolo unde vom folosi
linguriţe rotative foarte mici şi mici, dar şi (micro)voblere, atât ca imitaţie
de peştişori, cât şi de insecte, multe năluci din trusă fiind similare cu cele
pe care le folosim în spinningul la clean.
Deşi de foarte mulţi ani este interzis pescuitul la păstrăv cu momeli
naturale (râme, viermi, peştişori, cosaşi etc.) sunt foarte mulţi
“pescari” care încă îl practică sârguincios şi azi şi, mai grav, sunt încă
publicaţii/site-uri care nu numai că îl descriu detaliat, dar îl şi promovează.
Fiind un peşte cu carnea (albă şi fără oase) extrem de apreciată, păstrăvul este crescut la scară largă
în păstrăvării special amenajate (este drept că majoritatea optează pentru păstrăvul
curcubeu, care se dezvoltă mai repede).
Acest material reprezintă doar o descriere succintă a unuia dintre cei
mai iubiţi şi mai frumoşi (dacă nu chiar cel mai frumos) peşti din România – păstrăvul – urmând să revin, atunci
când timpul îmi va permite, cu relatarea vreunei partide de pescuit la păstrăv
din zona natală.
Fire întinse!
Citeşte şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu