ŞALĂUL (Stizostedion lucioperca)

Un nou episod din serialul dedicat principalelor specii de peşti din România pe care pescarii le caută în ieşirile – mai rare sau mai dese – la pescuit, se derulează astăzi şie este dedicat şalăului.

ŞALĂUL (Stizostedion lucioperca)

Familia: Percide

Alte denumiri: suduc, şalâu, smug, cealău ş.a.

Caracteristici: Şalăul are corpul alungit - pe care se află dispuse una lângă alta cele două înotătoare dorsale (semnul distinctiv al membrilor familiei percide) -, rotunjit, îmbrăcat în solzi mici şi aşpri care se subţiază cu cât înaintăm spre coadă, capul mare, comprimat lateral, gură largă cu deschidere oblică, ce se întinde până înapoia ochilor şi este tapetată cu câte un şir de dinţi ascuţiţi pe fiecare maxilar, dar şi cu câte doi dinţi mai pronunţaţi, care-l ajută să nu scape prada. Cu unele diferenţe de nuanţe date de mediul în care trăieşte, şalăul este în general verde-cenuşiu pe spate, culoare ce-şi pierde treptat din intensitate spre burtă, până devine albă, fiind brăzdat, dinspre spate spre laturi, de 8-12 dungi mai închise la culoare.

Răspândire: Dunăre, bălţile şi afluenţii ei, în general în părţile inferioare, unde cursurile de apă sunt mai mari, în lacuri mai puţin mâloase.

Dimensiune&greutate medie: 40-70cm (excepţional 1m); 1-4kg (excepţional 10-15kg).

Dimensiune minimă legală: 40 cm

Metoda de pescuit recomandată: spinning.

Şalăul iubeşte în general apele limpezi, pentru că poate sa urmărească mai facil orice potenţială pradă, fiind localizat în apele cu debit mare în care se fereşte de curenţii puternici, populând gropile cele mai adânci (ca şi somnul, şalăul manifestă o sensibilitate vizuală la lumina prea puternică). Propice ca şi mediu de dezvoltare îi sunt şi bălţile a căror fund nu este foarte mâlos, fiind mai degrabă pietros. Mult mai sensibil decât alte specii de peşti cu care convieţuieşte, şalăul are nevoie de o apă cât mai oxigenată, iar odată ajuns pe mal moare foarte repede, motiv pentru care trebuie fotografiat cu rapiditate atunci când dorim să-l eliberăm.

Şalăul are, ca orice peşte răpitor de altfel, locurile sale de pândă prin gropanele de sub malurile râurilor, pe sub diversele obstacole şi structuri submerse (copaci, crengi, pietre mari, picioare de pod ş.a.m.d.), pe lângă papură sau stuf – în bălţi, aşteptând nemişcat să-i aducă apa vreo pradă sau urcând pentru a ataca cu foarte mare rapiditate bancurile de peştişori situate de obicei în structurile superioare ale apei.

Deşi preferă să stea mai mult la adâncime (şi) datorită sensibilităţii la lumină despre care am amintit deja, şalăul poate urca şi poposi şi în straturile superioare ale apei, mai ales atunci când aceasta este tulburie sau în locurile umbrite.

După ce în primele luni de viaţă şalăul se hrăneşte îndeobşte cu plancton, răcuşori, insecte, râme, de pe la vârsta de 5 luni devine răpitor propriu-zis, hrănindu-se îndeosebi cu obleţi, iar la maturitatea deplină, care orice peşte răpitor care se respectă, nu se dă în lături nici de la actele de canibalism.

O altă caracteristică importantă legată de şalău este faptul că – deşi răpitor - acesta nu trăieşte solitar nici la maturitate, aşa că în locurile unde am reuşit să prindem unul, putem insista cu pescuitul.

Deşi mulţi pescari de răpitori consideră sau considerau pescuitul şalăului productiv doar când se foloseşte ca momeală peştişorul viu, afirmând că voblerele, dar mai ales linguriţele sunt foarte rar pe placul şalăului, odată cu apariţia nălucilor soft (shad-uri, twister-e, grub-uri ş.a.) spinningul a revenit în forţă, ocupându-şi binemeritatul loc fruntaş şi în pescuitul şalăului.

Mai multe informaţii despre sculele şi tehnicile de pescuit folosite în spinningul la şalău, în materialele viitoare!  

Fire întinse!

Citeşte şi:

·        Cu nălucile pe râuri. Spinning în plin „cuptor”

·        Nălucile – alegerea culorii potrivite

·        "Vobleritul"- tehnici de baza

·        Pescuit la răpitori: Toamna răpitorilor