Ecologie: Bietele noastre pâraie de munte

Pentru că majoritatea pescarilor şi-au curăţat sculele şi le-au trecut la hibernat, poate că e momentul să ating(em) şi alte subiecte tangenţiale cu pescuitul, iar următorul material se vrea un mic semnal de alarmă legat de locurile dragi nouă, în care peştii se chinuie să reziste, în număr tot mai mic de la an la an, unor calamităţi pe care unii dintre noi nici nu le sesizează.

Să admiri, în România de azi, o apă de munte cristalină, strecurându-se printre bolovanii măiastru sculptaţi de ea însăşi, sub care pistruiaţii îşi închiriază cămine, mărginită de o vegetaţie paradisiacă, pare ceva ireal, de domeniul trecutului extrem de îndepărtat sau, mai degrabă, de domeniul fantastic.

Rumeguşul, aşteptând să fie curăţat de apă

Omul rămâne principalul (dacă nu aproape singurul) care şi-a pus amprenta negativ, direct sau indirect, distrugând aceste oaze de linişte şi de lumină. Mai grav este că, pus în faţa faptului împlinit, refuză să conştientizeze gravitatea consecinţelor acţiunilor sale, minimalizând până la volatilizare rolul său de inamic al naturii. Ca să nu mai vorbim de faptul că dacă-l întrebi dacă ştie ce înseamnă management deseuri, ridică din umeri contrariat.

Să enumerăm câteva din aceste acţiuni nocive asupra mediului înconjurător, a apei, cu speranţa (doar ea moare ultima, nu?) că, în cel de-al doisprezecelea ceas, se va trezi o fărâmă de conştiinţă în fiecare dintre noi, iar aceasta va pune în mişcare rotiţele ruginite din angrenajul revenirii la normalitate.

Poluarea, fie ea industrială sau casnică, este cel mai dur adversar pe acest câmp de luptă şi, probabil, cel mai greu de înlăturat în totalitate. Exploatările miniere, de pildă, chiar dacă şi-au redus cu mult activitatea faţă de înainte de 1989 (multe din ele dispărând complet), încă îşi pun amprenta asupra calităţii apelor din pâraie, datorită sterilului depozitat pe suprafeţe extinse, care continuă să fie spălat de ploi şi dus în albii.

Dacă minele încep, una după alta, să dispară de pe harta munţilor, le-au luat locul, în compensaţie parcă, miile de gatere, mai mari sau mai mici, care s-au înmulţit precum ciupercile (otrăvitoare!) după ploaie, ele acţionând, prin activitatea specifică, mai multe efecte negative: exploatarea nemiloasă a pădurilor a dus, printre altele, la încălzirea nefirească a pâraielor, până spre izvoare, versanţii fiind mult mai însoriţi, şi, implicit, la dispariţia păstrăvului, care nu-şi mai găseşte mediul propice dezvoltării; aceiaşi versanţi despăduriţi nu mai reuşesc să reţină, în caz de ploi torenţiale, o cantitate însemnată de apă, aşa că puhoaiele devastatoare (atât pentru oameni, cât şi pentru peşti) sunt tot mai frecvente; tot datorită gaterelor, malurile pâraielor sunt, în mai toate zonele montane, încărcate cu milioane de tone de rumeguş, patronii respectivi abia aşteptând o ploaie mai serioasă, care să umfle pârâul, pentru a scăpa, fără nicio cheltuială sau efort, de el (se ştie, rumeguşul pătrunde în branhiile peştilor, ducând la moartea acestora). Din nefericire, ca şi în alte multe cazuri, autorităţile statului, plătite (bine!) tocmai pentru a preîntâmpina aceste lucruri, de obicei preferă pasivitatea.

Urme de... civilizaţie!

O altă problemă importantă care s-a ivit şi a căpătat amploare mai ales în ultimii ani, este exploatarea iraţională a pietrei. Dacă râurile (mai) mari îşi plătesc tributul balastierelor, pâraiele sunt „netezite” în principal de riverani, care adună piatra pentru a o vinde. Cum nu se mulţumesc doar cu piatra de pe „prundul” creat de pâraie când sunt învolburate, rad tot ce pot lua/ridica şi din albii. Am văzut kilometri întregi de pâraie „asfaltate”, în care peştii nu mai găsesc nici un refugiu în faţa curentului de apă, aşa că… dispar.

Aceiaşi riverani au redecorat toate albiile şi toate malurile cu fel de fel de gunoaie, de la dejecţii de animale (chiar şi animale moarte – pui, găini, pisici ş.a.), crengi, cauciucuri, sticle, borcane etc., până la măria sa (cu „m” mic!) plasticul, înlocuitorul vegetaţiei în peisagistica „modernă”, deşi cam toate primăriile din ţară au fost obligate să aibă şi chiar au servicii de salubrizare (respectiv ridicarea gunoiului) obligatorii şi oricum fiecare cetăţean plăteşte acele taxe.

Cum astfel de „oameni” sunt extrem de greu, dacă nu chiar imposibil de sensibilizat, de schimbat în bine, rolul sau impactul hotărâtor îl au autorităţile din domeniu (cu implicarea directă şi fermă a Consiliilor locale), prin luarea de măsuri pecuniare (adică foarte simplu, prin aplicarea legii!!!), în primul rând, faţă de cei care se fac vinovaţi, pentru că „vorba bună” nu mai are nicio finalitate fericită în ziua de azi.

Iar nouă nu ne mai rămâne decât să aşteptăm, plini de speranţă, ca întotdeauna…