1 Mai (ne)păstrăvăresc

Chinuit, accidentat, revoltat, neputincios (şi pot să adaug multe alte… epitete din folclorul pescăresc, către zări citire şi-aducere aminte) de neştiinţa/pasivitatea legiuitorului privind delimitarea corectă (pseudo-ştiinţifică măcar) a prohibiţiei la pescuit, pe specii şi, mai ales, pe zone (geografice) de pescuit (ca o mică paranteză, nord-estul României, zona în care-mi păstoresc pasiunea, abia scapă de pescuitul la copcă şi intră direct în prohibiţie, în momentul în care pescarii din locaţiile privilegiate „meteorologic” sunt deja saturaţi de ieşirile la pescuit), încerc, timid în gânduri şi în… perspective, o ieşire montană la pistruiaţi, deşi am mai avut experienţe „premature” în pescuitul la păstrăv, debutul de sezon însemnând, de cele mai multe ori în zonele despre care vorbesc, zăpadă încă în topire pe creste, deci ape mari, reci şi tulburi, condiţii în care nici măcar ilegalii şi omniprezenţii „râmari” n-au şanse de izbândă, d’apăi nişte lingurari, voblerişti sau muscari…

Faptul că pescuitul în apele colinare şi de şes intră în cele 60 de zile anuale de prohibiţie generală, drept sau – mai ales - anapoda, că nu sunt bălţi de pescuit cu adevărat supleante în zonă (zero barat pentru iubitorii pescuitului la răpitori), m-au determinat să-mi iau lumea în cap şi să atac pieptiş munţii, deşi eram 99,9% convins că drumul este în zadar, pentru că toate masivele muntoase din zonă erau încă bine încărunţite de zăpadă.

Natura, in plina splendoare!

Că drumul n-a fost deloc în zadar, ba din contră, cu efecte de cu totul altă natură decât spinning-ul, stau mărturie imaginile şi cuvintele care le însoţesc…

Din respect pentru pescarii sportivi (fie că iubesc sau nu pescuitul la păstrăv) am ţinut blogul până în prezent numai sub (în)semnul peştelui, deşi m-au mâncat buricele degetelor de nenumărate ori să dau frâu liber gândurilor şi… tastaturii, rânduri care n-ar fi avut ca finalitate numai pescuitul recreativ-sportiv. De data asta, trecând peste imposibilitatea unei partide de pescuit la păstrăv (permis numai cu momeli artificiale! – pentru neştiutori), m-am decis să imortalizez mizeria extremă care se lipeşte agresiv, ca o molimă, de semeţii şi măreţii noştri munţi.  

 

Drumul (judeţean – 177A) dinspre Bucovina (Suceava), spre nobila şi regeasca vale a Bistriţei, care atacă pe stânga/sud culmile tot mai despădurite ale Stânişoarei, de la Frasin, cu urmare directă prin Doroteia, Stulpicani şi Ostra, a rămas cât de cât practicabil în zona sa „litorală”, însă odată cu intrarea severă în munţi, dinspre Tarniţa, pe lângă metamorfozarea sa în inamicul numărul unul al pneurilor, suspensiilor, bucşelor sau al oricăror alte piese care aduc aportul unor cunoştinţe mecanice (cu un minus suprem şi iremediabil pentru subsemnatul în această privinţă), ne deconspiră şi imuabilitatea dărâmătorilor de codri.

Mai pe româneşte, câţiva băieţi „isteţi” îşi permit, cel mai probabil sub oblăduirea „autorităţilor”, nu numai defrişarea pădurilor (şi alea, numai acolo unde încă mai sunt prezente - acţiune care are ca efect direct distrugerea habitatelor cunoscute), ci şi demolarea efectivă a străzilor, care n-au nici cea mai mică şansă de supravieţuire sub mastodonţii care circulă neîncetat, încărcaţi cu buşteni mult peste tonajul maxim admis de legislaţie.

Aşa că, după ce că nu mai prea avem ape publice pe care să pescuim, în ritmul în care se propagă aceste distrugeri (iremediabile pe alocuri), nu vom mai avea nici străzi pe care să putem accede spre aceste ape. Cu alte cuvinte, pentru bunăstarea unei duzini de parveniţi, plătim cu toţii, numai pentru că aşa e moda în România.

Despre pescuitul la păstrăv în adevăratul sens al cuvântului şi, sper, cu rezultate notabile, voi reveni cu un material cât mai curând, cel mai probabil spre sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie, atunci când muntele îşi va fi plâns, tulburiu, şi ultimele pete de zăpadă.

Fire întinse!