Moto: „Şi-a
stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
(Prea)micul Siret |
Iar bietul om sta tot acolo...”
George Coşbuc – Trei,
Doamne, şi toţi trei!
Îmi zice un amic (hm… parcă ar
fi primul!) că nouă, pescarilor, ne place să ne lăudăm tot timpul, să
distorsionăm realitatea, să facem din… biban - somn, din fâţa aia scăpată pe la
maluri (după ce şi-a lăsat ghimpii spatelui în mânuţa ta măiastră), musai avat,
ştiucă sau şalău. Cu alte cuvinte, nu vom vorbi niciodată despre eşecuri (că
despre „succesuri” are cine povesti).
Împotrivindu-mă acestor
porniri… legendare în pescuitul de pretutindeni, voi aşterne, în câteva
cuvinte, povestea celei mai ciudate/ghinioniste(norocoase?) partide de pescuit
din întreaga mea „pescuială” (că nu vreau s-o botez „carieră” în pescuit).
Am mai spus şi în materialele
anterioare că m-am săturat să fiu sclavul balastierelor de pe râul Suceava,
care-i mai poate satisface, din când în când, doar pe pescarii care aleg un pescuit la
scobar, morunaş sau la mreană (pescuit la plută sau la feeder), specii care nu
numai că (încă) rezistă turbidităţii apei, dar, de cele mai multe ori, îi
răsplătesc pe pescari mai ales în aceste condiţii.
Am ales, aşadar, Siretul, unul
dintre cele mai braconate râuri din ţară (dacă nu cumva chiar cel mai braconat)
mai ales în porţiunile nordice, din simplul motiv că spinning-ul la răpitori
nu-şi poate etala adevărata artă decât pe ape (cât mai) limpezi, ori bătrânul
Hierasus a fost lacrimă pe lângă mâlurile dejectate de râul Suceava.
După câteva partide de pescuit la clean, unele dintre ele relatate pe blog, am decis că este momentul să revin
la prima mea dragoste în materie de spinning la răpitori: pescuitul la avat
(aspius… la pătrat). Şi pentru că locaţia care mi-a dăruit momente de pescuit
la avat şi… poveşti cu avat, părea
secătuită de ecrane şi setci (nici un atac de avat vizibil în două zile de
observaţii), am decis că este vremea unei schimbări de locaţii, deşi mă
îngrijora facilitatea accesului cu maşina în zona de pescuit.
Zis şi făcut! A doua zi, la
ora… 9 spre 10 (v-am mai spus, în poveştile mele anterioare despre pescuit, că
nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată un tip matinal!), am revenit, după
3-4 ani, într-o zonă a Siretului în care peştii răpitori erau foarte activi,
iar avaţii – chiar deranjanţi!
Luând… peste roată balastrul
drumuşorului ascuns printre lanurile de porumb, şi având, în plus, plăcuta
surpriză de a-l încăleca şi parcurge mai uşor ca altădată, ajung, în fine, la un loc de pescuit total
diferit de cel în care alergam după avat şi ştiucă în urmă cu 4-5 ani. Adică îmi dau seama că Siretul s-a
metamorfozat într-un pârâu, numai bine de trecut cu piciorul! Şi vă povestesc
despre un loc unde şalăul şi somnul, ambii peşti iubitori de adâncuri şi de
întuneric, îmi dădeau întâlnire la o cafea şi la un vobler, cu numai 2-3 ani în
urmă!
Albia Siretului, care mi s-a
dezvăluit mult mai siluită şi mai oropsită decât la ultimul dans cu ştiuci,
putea să fie închisă într-un singur cuvânt, atât de invizibil se aşeza.
Ne(mai)ştiind structurile şi
pseudo-adâncimile, am început sondarea locurilor de pescuit cu o linguriţă
rotativă mică şi ceva mai grea, tip „salcie”, cu paleta roşie şi corpul de
bronz, adică una dintre momelile artificiale după care nu plâng (prea tare)
dacă-şi dau duhul împământenite în structurile din adâncuri. Şi, normal, pe o
lansetă din categoria light (L) destinată cleanului, pe mulineta căreia se
zbătea şi se îmbârliga un monofilament de calitate de 0.16 mm.
Două lansări (în aval!) au
fost suficiente pentru ca primul clean, din categoria mijlocie-mică, să-şi
strice obrazul pe ancora, mică de altfel, a blinker-ului buclucaş.
Să-mi fi adus eliberarea acestuia micul blestem pescăresc?
Printre pescarii pe care i-am
întâlnit în ieşirile la pescuit, circulă teorema potrivit căreia succesul unei
partide de pescuit este garantat de reţinerea primului peşte prins, indiferent
dacă acesta nu intră în câmpul dimensiunilor legale admise. Cum, în ceea ce mă
priveşte, altele-s teoremele active, bietul clenuţ (biet pentru faptul că
într-o zi, două, îşi va găsi prematurul sfârşit în ochiurile necruţătoare ale
setcilor sau ale ecranelor omniprezente
în zonă) şi-a regăsit, odată eliberat, casa părintească.
Ce a urmat, în jumătatea de
oră care s-a scurs, mai apoi, cu viteza… avatului dezlănţuit, intră în domeniul
poveştilor, fie ele şi de pescuit.
Mai întâi, roşioara mea paletă
de linguriţă („salcie”, după cum am mai spus), a intrat în atenţia unui avat
mai „îmbrăcat” (> 2 kg poate fi un adevărat record în zonă), care, după
câteva secunde în care a reuşit să îmbrăţişeze o piatră nescrisă, dar
împodobită până la saturaţie cu scoici, mi-a detensionat firul şi, concomitent,
mi-a aprins fluierul a/de pagubă (number
1).
Nici scoicile nu mai au loc pe pietre! |
Partea (cea mai) tristă vine
în continuare, ca un bandaj otrăvitor pe proaspăta rană de… pescar. Prima măsură:
trecerea pe o lansetă superioară ca putere şi pe o mulinetă îmbrăcată în fir
textil de 10 lb (da, ăla cu care am scos şi saci de rafie plini cu gunoi).
Câteva lanseuri pe o linguriţă (fostă) câştigătoare, îmi aduc un atac… suprem. Mulinez entuziast, cu siguranţa celui care a mai parcurs acest drum, fie că vorbim de pescuit, fie că ne referim la (în)scris(uri). Undeva, spre malul secătuit, zace o colonie de crengi în care tovarăşul aspius (nenea avat, pe româneşte), „îmbrăcat” şi mai costisitor, îşi dezvăluie incredibilul şi inimitabilul talent, care-l urcă pe primul loc atunci când face referinţă la peştii răpitori din România. Adică dă de câteva ori din buze (bezele?) printre crengi şi-mi înapoiază, după câteva minute de drill, rotativa obosită…(number 2).
Câteva lanseuri pe o linguriţă (fostă) câştigătoare, îmi aduc un atac… suprem. Mulinez entuziast, cu siguranţa celui care a mai parcurs acest drum, fie că vorbim de pescuit, fie că ne referim la (în)scris(uri). Undeva, spre malul secătuit, zace o colonie de crengi în care tovarăşul aspius (nenea avat, pe româneşte), „îmbrăcat” şi mai costisitor, îşi dezvăluie incredibilul şi inimitabilul talent, care-l urcă pe primul loc atunci când face referinţă la peştii răpitori din România. Adică dă de câteva ori din buze (bezele?) printre crengi şi-mi înapoiază, după câteva minute de drill, rotativa obosită…(number 2).
Dezarmat, topit de căldură şi
de… rateuri, nu mai sunt capabil decât să-mi arunc pe apă una din neprevăzutele-lemnoase
creaţii: vobler de suprafaţă, care-şi mişcă fundul la 10-15 cm adâncime, şi
imită – aţi ghicit !- obletele.
După câteva zigzag-uri
„lansative”, preafericitul avat îmi
blagosloveşte voblerul, atacându-l, însă crengile Siretului, mult prea adânc
desenate pe o albie aşa primordială, îmi dau ultima lovitură: priveşte cum
pleacă şi…taci! (number 3)
Aşadar, după 3-4 ore (pe
caniculă!) de pescuit la avat, cu rezultate vizibile pe moment, cu drill-uri
voluptoase, dar fără nici un rezultat „punctabil”, m-am declarat oficial,
învins de, probabil, cel mai
nonconformist şi mai spectaculos peşte răpitor: avatul.
Fie întinse!!!
p.s.1. Acest material, ca şi precedentele de pe
blog, se raportează strict la ape publice din România, nu la incintele private
(de-aici încolo tac…).
p.s.2. Pe durata acestei
ieşiri la pescuit, un văcar localnic
şi-a demonstrat calităţile de braconier, adânc înfipte în comunitate, luând cu
„ecranul”, de pe o albie a Siretului mult îngustată (bucuria prost… pardon, a
braconierului), tot ce încerca să urce, adică… mai tot!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu