Spinning la răpitori cu… bile - Voblerele rattling

Trebuie spus în primul rând că folosirea bilelor (din oţel, sticlă, plastic sau alte materiale rigide) „zornăitoare” în interiorul voblerelor a apărut ca o necesitate de a spori sunetele şi vibraţiile transmise către linia laterală a peştilor răpitori, mai ales în condiţii deosebite de pescuit (vizibilitate redusă datorată turbidităţii apei, vegetaţiei abundente, adâncimii mari ş.a.m.d.), dar şi atunci când nu reacţionează la celelalte năluci de pescuit din trusă, în acest caz bazându-ne exclusiv pe reflexele de prădător ale peştilor răpitori, pe agresivitatea lor nativă care-i îndeamnă să atace năluca… zornăitoare.

Privite la început cu neîncredere de o mare parte a practicanţilor de spinning la răpitori, voblerele rattling, datorită eficacităţii dovedite în condiţiile de pescuit amintite mai sus, au ajuns să facă parte din orice trusă a unui pescar de spinning care se respectă. Astfel, de multe ori când peştii răpitori sunt lipsiţi de apetit, tratând cu indiferenţă toate nălucile care arată şi se plimbă natural pe sub nasul lor, zgomotul produs de bile îi incită să atace strict din reflex, datorită agresivităţii native de care am amintit, şi nu de foame, din dorinţa de a mânca.

Nălucile – alegerea culorii potrivite

Orice împătimit de spinning încearcă să-şi blindeze trusa de jucării, pe lângă blinkere şi plastice moi, cu cât mai multe voblere, de evoluţii diferite (floating, suspending, sinking), de mărimi diverse, de la cele liliputane la „monştrii” de peste 10-12 centimetri, dar şi de culori cât mai diversificate. Cum în magazinele de profil se găsesc năluci dintr-o gamă aproape interminabilă de culori şi/sau combinaţii de culori, alegerea e extrem de dificilă. Apoi, chiar achiziţionate şi aşezate în trusă, pe malul apei suntem din nou puşi în situaţia de a o alege pe cea potrivită, „prinzătoare”, lucru cu atât mai dificil de realizat (doar în aparenţă?!) cu cât colecţia noastră este mai impunătoare, strict numeric discutând.  

Aşadar materialul de faţă se vrea un mic îndreptar în selectarea culorii potrivite pentru voblere în primul rând, dar şi pentru plasticele moi şi chiar pentru (unele) linguriţe. În plus, pentru că părerile sunt de multe ori contradictorii (unii pescari afirmând chiar că în momente de „foame maximă”, peştii răpitori ar ataca orice), deoarece peştii au şi alte simţuri esenţiale, pe lângă văz, încercăm să răspundem întrebărilor: Cât de mult contează culoarea aleasă? Este ea esenţială sau peştii răpitori se ghidează în primul rând după intensitatea vibraţiilor (percepute de vezica înotătoare – cele de frecvenţă înaltă – şi, respectiv, de linia laterală – cele de frecvenţă joasă)?  Cu alte cuvinte, cât de mult contează culoarea aleasă şi cât evoluţia nălucii în apă?

Cum în solzii, pardon, în…pielea peştilor nu prea avem cum să ne punem, recurgem la experienţa noastră personală, împletită cu aceea a altor pescari, dar şi – mai ales – cu rezultatele studiilor ihtiologice, chiar dacă nici acestea din urmă nu pot garanta 100% veridicitatea concluziilor.

Bineînţeles că în toată această ecuaţie apar variabilele apei, referindu-ne aici în primul rând la adâncime, transparenţă/turbiditate, apă liniştită/agitată, dar şi variabilele oferite în plus de vreme (însorit, înnourat, ploaie) sau chiar de mediul înconjurător (acele „paravane” naturale sau artificiale care se interpun între linia orizontului şi apă).

Ştim cu toţii că lumina, prin undele pe care le emite se comportă diferit în aer, comparativ cu mediul acvatic – apa, limpede chiar, fiind un veritabil filtru de lumină. Astfel că apa devine un absorbant al luminii, puterea de absorbţie crescând direct proporţional cu adâncimea, dar şi cu turbiditatea (o apă încărcată cu particule în suspensie absoarbe lumina mult mai repede şi mai puternic). Cu alte cuvinte, oricât de limpede ar fi apa, culoarea galben, de exemplu, se estompează şi se modifică spre nuanţe închise, odată cu pătrunderea pronunţată în adâncime, iar cu cât apa este mai tulbure, cu atât mai mult se va estompa culoarea respectivă.  

Pe de altă parte, culorile sunt percepute în mod diferit de anumite specii de peşti, văzul fiind „ajustat” după mediul din care provin. Astfel păstrăvul, de exemplu, trăind în ape mai puţin adânci şi limpezi, are văzul foarte dezvoltat, percepând mai multe culori chiar decât ochiul uman. La polul opus, să zicem, somnul – dotat cu ochi minusculi şi găsindu-şi locaş în cele mai adânci cotloane, distinge o paletă mai redusă de culori, manifestând, în plus, sensibilitate la lumină prea puternică (una din cauzele pentru care se hrăneşte mai mult noaptea). Din această cauză în pescuitul somnului culoarea nălucii pare a pierde din importanţă în faţa sunetului (vibraţiei) provocate de aceasta şi interceptată de linia laterală a prădătorului. Şi spun doar „pare” deoarece culoarea nu trebuie, totuşi, neglijată, nici în cazul răpitorilor al căror sistem ocular este mai slab dezvoltat.

Culoarea nălucii (pe lângă mărime, model şi… îndemânarea lansetistului) are o importanţă majoră atunci când pescuim în ape limpezi, beneficiind în plus şi de luminozitate foarte bună. În acest caz, năluca i se dezvăluie răpitorului în toată splendoarea ei. Deşi am fi tentaţi să folosim tot ce avem „vizibil” în trusă, pentru a profita tocmai de această limpezime a apei, alegerea unei culori sau a unor combinaţii de culori naturale (albul, argintiul şi combinaţiile acestuia din urmă cu albul şi albastrul, cu imitaţii holografice de solzi) ar fi cel mai bun pas pe care îl facem. De asemenea, în acest mediu de transparenţă ridicată, chiar şi amănuntele mai mici ale unui vobler, de exemplu, cum ar fi aripioarele sau ochii, pot spori atractivitatea, pentru răpitorii „cu văz bun” – ştiuca, avatul, cleanul, păstrăvul. N-am amintit aici şi şalăul, care are într-adevăr un văz foarte bun, dar care este foarte sensibil şi influenţat negativ în condiţiile unei luminozităţi sporite. Din această cauză el se hrăneşte în locuri mai adânci, „umbrite”, şi preferă în principiu culori din gama galben-portocaliu-verde.

Pe timp înnourat sau în amurg, când vizibilitatea scade, culorile acestor năluci se estompează, devenind mai puţin contrastante cu apa, deci mai puţin atractive, iar intervenţia noastră va consta tocmai în refacerea acestui contrast (folosirea culorii roşu, de exemplu, s-a dovedit o alegere inspirată în foarte multe cazuri).         

La adâncimi mari, albul şi argintiul sunt mai uşor perceptibile, dar şi nălucile care sunt acoperite cu folii prismatice, acestea având proprietatea de a reflecta lumina, fie ea cât de slabă. În acelaşi mediu, contrastul cel mai pronunţat este dat de culorile galben şi verde.

În cazul unei ape tulburi, unde vizibilitatea tinde spre zero (mediu în care şi vibraţiile nălucii sunt serios atenuate), alegerea noastră ar trebui să fie din categoria „foarte contrastant” -  galben, portocaliu, verde, roşu (în combinaţie cu nuanţele cu care realizează contraste puternice – alb-roşu, de exemplu). Se pot folosi şi culori flourescente, galbenul şi verdele din această categorie fiind campionii vizibilităţii atât în apele foarte adânci, cât şi în cele lipsite de limpezime (cu condiţia ca lumina – singura sursă care pune în valoarea nuanţele fluo – să nu lipsească în totalitate). 

Bineînţeles că în toate cazurile enunţate mai sus pot apărea şi excepţii care să încalce aceste reguli nescrise, pescuitul nefiind nici pe departe o ştiinţă exactă (probabil că în acest caz nici n-ar mai stârni asemenea pasiune). În plus, se ştie de exemplu că nălucile în culori contrastante atrag răpitorii activi, iar cele cu aspect cât mai natural se folosesc atunci când răpitorii dau semne de lâncezeală în activitate, nouă nerămânându-ne decât să punem cap la cap cât mai multe informaţii şi să luăm decizia cea potrivită.

Deşi reuşita unei partide de spinning se raportează unui complex de factori (printre ei: intensitatea de hrănire a peştilor, condiţiile de mediu, mărimea, forma şi culoarea nălucii, dar şi măiestria cu care pescarul o pune în valoare), subiectul acestui material – culoarea nălucii – are importanţa sa deloc neglijabilă în rezultatul final.  Cum nu s-a inventat încă năluca universal-prinzătoare, nici acest material nu este decât un mic ajutor, sper, pentru pescarii care sunt nehotărâţi, atunci când ajung pe malul apei, în alegerea uneia sau alteia dintre „artificialele” din trusă.

Fire întinse!!!